Iubirea între semeni

                                          

Iubirea creştină presupune două aspecte: dragostea pentru Dumnezeu, Părintele creresc, şi dragostea pentru aproapele. În fapt, este vorba despre una şi aceeaşi iubire, pentru că dragostea este una singură, după natura, originea şi ţelul său, o dragoste unică, avându-şi izvorul în Dumnezeu, ca şi finalul, de altfel. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie, despre aceasta, că „nu o împărţim ca pe alta şi alta, între Dumnezeu şi aproapele, ci una şi aceeaşi se îndreaptă spre Dumnezeu, ca datorată Lui”. Iubirea aproapelui capătă preţ numai dacă stă în legătură cu iubirea lui Dumnezeu:

„Întru aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu îi împlinim poruncile Lui” (1 Ioan. 5. 2).

Cu alte cuvinte, iubirea pentru aproapele trebuie să fie întotdeauna subordonată iubirii de Dumnezeu. În Noul Testament iubirea faţă de semeni se înalţă la suprema valoare. Ea se întemeiază, în primul rînd, pe iubirea faţă de Dumnezeu, iar, în al doilea, pe învăţătura cu privire la identitatea de natură a tuturor oamenilor. Fiecare om poartă în sufletul său chipul lui Dumnezeu, fiecare este fiu al Lui şi frate cu semenul său, fiecare constituie o valoare în sine, fiecare este chemat la aceeaşi mîntuire, împărtăşindu-se de roadele jertfei aduse de Mântui­torul Iisus Hristos.

În creştinism iubirea faţă de semeni are un motiv nou : iubirea lui Dumnezeu. Mîntuitorul a arătat că între iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de oameni există o legătură indisolubilă, atunci cînd a spus :

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, aceasta este cea dintîi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este : să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 22. 37-39).

Adăugând că „aceste două porunci cuprind toată Legea şi proorocii” (Mat.22.40), Mântuitorul a sintetizat toate îndatoririle religioase şi morale în porunca iubirii. Totodată El a arătat că fapta capătă valoare morală nu atât după înfăţişarea ei exterioară, cât după aspectul său lăuntric.

În ceea ce priveşte afirmaţia Mântuitorului din prima Epistolă ioaneică, după care iubirea faţă de aproapele este o poruncă la fel de mare ca aceea a iubirii faţă de Dum­nezeu, răspunsul este cât se poate de limpede: în porunca Mântuitorului, iubirea faţă de aproapele apare ca o manifestare a iubirii faţă de Dum­nezeu şi ca o probă evidentă a acesteia. Referindu-se la acest lucru, Sfântul Evanghelist Ioan spune : 

 „Cel ce zice : iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, acela e mincinos. Căci cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care-1 vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede ? Şi noi astfel de poruncă avem de la El, ca cel ce iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (1 Ioan 4. 20-21).