Providenţa - lucrarea iubirii divine în lume

 

          Omul a fost investit ca rege al Creaţiei ( Fac.1.28-30), având putere asupra tuturor făpturilor, iar Dumnezeu l-a făcut mediator între Sine şi făpturi, dându-i sarcina să le ducă la perfecţiune unindu-le cu El prin participarea la harul Duhului Sfânt primit de el.

          Omul avea misiunea, după Sfântul Maxim, de a uni raiul şi restul pământului, şi prin urmare de a le da tuturor creaturilor posibilitatea de a participa la condiţia paradisiacă. Dar atunci când Adam s-a întors de către Dumnezeu, natura a încetat să mai fie supusă. Ca urmare a păcatului strămoşesc dezordinea s-a instalat între făpturi ca şi în om:

„Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!” (Fac.3.17.) a zis Dumnezeu lui Adam, anunţând catastrofa cosmică ce a decurs din greşeala lui. Omul dezbrăcat de har a devenit slab şi vulnerabil în faţa stihiilor naturii.

Dar Dumnezeu, care „a iubit şi iubeşte pe oameni cu o iubire nesfârşită” şi  care avea în vedere mântuirea omului şi prin el a universului întreg, n-a îngăduit forţelor răului să distrugă creaţia Sa. Providenţa dumnezeiască a purtat de grijă omului şi naturii întregi, limitând lucrarea nefastă a celui rău, acordându-i omului neasemuita sa îndurare, o îndurare capabilă să şteargă răul.

Această îndurare- ™xaleifhin (exaleiphein) ca expresie a sentimentului de milă divină, exprimată cu acest termen, apare numai de cinci ori în Noul Testament, şi dacă în greaca clasică cuvântul înseamnă iniţial “a spăla”, aici are fie sensul de “ştergere a lacrimilor” (Apoc.3.5).

În Faptele Apostolilor (3.19) este folosit cu sensul de “ştergere a păcatelor”, adică: pocăiţi-vă şi păcatele voastre vor fi şterse!  Vedem că Dumnezeu Tatăl a voit creatura liberă şi fericită. “Dacă omul şi-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, pe care începuse să o dobândească, a rămas totuşi purtător al chipului, chiar dacă acesta este întunecat şi schimonosit, pentru că “nici îngerii nu şi-ar fi putut închipui că în sânurile lui Dumnezeu se ascunde din veci, împreună cu fiinţa Lui, o atât de mare dragoste  faţă de lume”.

Astfel că el n-a fost totalmente privat de har şi i-au rămas, în slăbiciunea sa, suficiente puteri spirituale pentru a putea, dacă ar fi şi voit, să se reîntoarcă spre Dumnezeu şi să asculte de poruncile Lui, să mai aibă o oarecare putere asupra naturii.

Acest nou echilibru însă a rămas fragil,”căci dacă păcatul este o depărtare de Dumnezeu, mântuirea este o apropiere de El” pentru că “mântuirea constă în îndepărtarea răului din sufletele celor credincioşi”.